Pagini

28 decembrie 2013

despre Omul Frumos

Sunt acasă, la mine în sat, acolo unde e frig și ninge mai des decât în alte regiuni din țara noastră, mă odihnesc mai altfel decât o fac la Chișinău și în această zi lipsită de dispoziție pentru plimbare am decis să mai și scriu despre cărțile pe care le citesc. Vreau să mă împart cu ceea ce a rămas în cap, cred că dacă această informație m-a influențat pe mine poate vă va influența și pe voi.  Cărțile ne fac să gândim mai panoramic și sunt importante. Am găsit o frază extraordinară ce confirmă cele spuse de mine anterior, în cartea ”despre Omul Frumos”  de Dan Puric. El spune „ La ce bun poetul pe vreme de secetă? ... Ca să aducă aminte că există ploaie.” Pe Dan Puric îi respect mult și datorită celorlalte aspecte ale personalității lui și acest fapt pe lingă valoarea lui literară mă face să-l apreciez foarte mult ca și om. Nu voi face o analiză aprofundată a acestei cărți pentru că nu are rost, fără a lectura o operă literară e cam greu să intri în sensul acestea. Cartea acesta este o analiză amplă a propriei vieți, cu descrierea faptelor care l-au determinat să fie ceea ce este, o carte bună.
O să fac o selecție de fraze care mai mult decât celelalte mau făcut să mă opresc,  să le recitesc și încă foarte mult timp să mă gândesc la sensul lor:
„Cât de stupidă este ordinea făcută de om și cât de frumoasă este viața făcută de Dumnezeu!” – Amintiri de neșters
„Frumusețea inocenței”
„Diferența dintre ied și grădiniță era diferența între libertatea fundamentală și cazarma copilăriei”
„Pentru mine mai tare decât adevărul este credința”
„Simplitatea este un privilegiu”
„Nu ne concentrăm pe cei care demolează, ci ne concentrăm pe cei care construiesc”
„Nu noi am ales să fim așa, ci am fost ales, ca să devenim acest sinistru hibrid. Mutanții unui laborator criminal, am ajuns… târându-ne în orașele cenușii, construite de noi. În marșuri patriotice ne-am clădit singuri locuințele-pușcării în care trăim.”

Vă doresc de anul nou ...

Chiar dacă încă nu a nins și no să mai vedem noi  vre-un gram de omăt în anul acesta, nimic nu mă poate stopa să felicit pe toți cei care din când în când mai răsfoiesc blogul meu.  Vreau să vă mulțumesc pentru apreciere dar și pentru critică ,fără aceasta îi greu să vezi cât valorează ceea ce faci, scriu pentru voi și mă bucur că cuiva îi pasă de ceea ce fac, mersi.

Am să mă abțin de la discursuri patologice de tipul celor pe care le vedeți la televizor și mi-ași dori că măcar o mică parte din ce vă urez să se realizeze cu succes. În anul care vine vreau să înțelegeți mai mult, să vi se deschidă orizonturi noi și să aveți motivație pentru a cuceriți Everesturi în tot ceea ce faceți. În 2014 găsiți-vă persoana iubită și construiți-vă relația nouă pe adevăr, încredere și dragoste, sigur dacă sunteți gata pentru acest lucru, dacă nu, găsiți-vă o persoană lângă care pur și simplu vă simte-ți bine și sigur.  Vă doresc  un an nou plin de artă și cultură, vizitați muzee, teatre, concerte, restaurante, biblioteci ... colorați-vă vița, încercați să hașurați toate tabele pe care le-ați lăsat goale anul acesta.  Și cel mai important să aveți o imaterialitate curată și motrice, să aveți imbold spre realizare și niciodată să nu fiți indiferenți față de viitorul vostru, iubiți-vă frumos și acordați o importanță mai mare lucrurilor spirituale decât celor materiale și totul va fi cu mult mai bine ... 

22 decembrie 2013

Iarna 97'

Orașul distruge autenticul din noi, rămânem goi de valori pentru că le înlocuim cu adevăruri false ce ascund fața noastră după o mască ce se numește conformism. 
 Analizând imaginea satelor și a orașelor din mica noastră țărișoară, ajung doar la o singură concluzie că om în noi a rămas cel mai puțin, am fost domesticiți și unicul lucru pe care îl primim de la „stăpâni” este o bucată de pâine uscată odată la trei zile. De mic iarna mereu se asocia cu sărbătoare, mult omăt, căldura familiei și a prietenilor. În sat când mă uit dintr-un capăt a mahalalei până la celălalt simt tristețe și dor față de vremurile în care chiar dacă nu aveam gaz și apă la robinet era bine, eram copii și nu știam că viitorul ne așteaptă cu ușile larg închise. De fapt personalitatea fiecăruia dintre noi este un produs al amintirilor care ne înduplecă să facem sau nu un ceva. Dacă am început să scriu despre amintiri și iarnă nu pot să nu vorbesc despre iernile copilăriei mele care cu mult se deosebesc de ceea ce este acum peste geam. Eram o întreagă turmă de copii, care încotoșmănați care cu mucii înghețați sub nas, care într-o scurtă ușurică și vânăt de frig(sa pornit până în beci după cartofi dar a ajuns cu noi), eram copii și eram o mahala de haiducei care erau feriți. Ceea ce unii numesc săniuș la noi era bătălie cu tancurile, pentru noi era mai interesant să ne tamponăm unul în altul. Îmi aduc aminte de momentele în care am construit o adevărată cetate din zăpadă și aruncam cu bulgări unul în altul, până la urmă am stricat și cetatea și tot chiar dacă neam chinuit vre-o 2 zile, sunt momente călduroase dintr-o iarnă friguroasă.  Amintiri care provoacă dezamăgire fată de ceea ce se petrece în mica noastră țărișoară.
Bine e când suntem fericiți, bine e atunci când suntem împreună cu cei apropiați.

12 decembrie 2013

Gânduri și cuvinte despre ceea ce căutăm

  Stau aruncat la poalele unui munte sculptat din oasele giganților care au trăit aici până la mine, stau și plâng căci nu mă pot mișca, sunt un gunoi adus de apele mării și aștept să vină iarăși fluxul, să mă ducă acolo unde nu am mai fost.
   Sfârșitul este identic la toți însă traseul vieții este diferit și acest fapt creează diferența dintre noi. Stau adesea și mă gândesc la cât de fericit trăiesc eu nefericirea uneori și acest lucru mă stimulează să progresez mai departe pentru că vreau să simt viața din fiecare centimetru al drumului parcurs prin aceasta. Natura umană tinde spre perfecțiune, fiecare din noi vrea să strălucească în fața celorlalți și îi convine faptul când cineva rămâne umbrit, noi nu ne temem de ceea ce-i sumbru ci de ceea ce-i sclipitor. Îmi place foarte mult singurătatea dar niciodată nu vreau să fiu singuratic deoarece este o povară mult prea grea care absoarbe puterile mai mult decât orice. Sincer să fiu consider că omului ia revenit viață pentru a găzdui pe cineva în ea. Scopul nostru definitoriu este să căutăm acea persoană căruia săi oferim proprietatea noastră sufletească spre administrare însă fără să uităm că noi suntem stăpânii acestei proprietăți. Dragostea adesea ne impune limite și nu este reciprocă fapt pentru care nu avem de învinuit pe nimeni deoarece nu este dator nimeni să te iubească la fel ca și tu. Ne-am născut în secolul în care sentimentul definitoriu naturii umane a ajuns să fie ultra-violat de către toți cui nu-i este lene, prin asta sa creat actualitatea pe care o avem și din păcate pe care o acceptăm fără a vrea să schimbăm ceva.
   Îmi place să vorbesc despre relația ce leagă un bărbat de o femeie deoarece îmi viziunea mea nimic mai frumos pe acest pământ într-adevăr nu poate exista. Vreau ca cuvintele mele să genereze măcar o mică schimbare în imaginea pe care o aveți despre lume și natura noastră umană, nu sunt eu cel mai bun om și nu am iubit eu cel mai mult însă simt că adâncul inimii mele îmi dictează să spun aceste cuvinte, care cu desăvârșire vor fi interpretate diferit de toți care vor da cu ochii peste ele.
   Într-un final vreau să zic: Bărbatul este o sabie în timp ce femeia este o teaca pentru aceasta, unul fără altul pot exista însă natura lor dictează necesitatea de a fi mereu împreună, pentru că în parte nu au acea valoare pe care ar trebui să o aibă.

9 decembrie 2013

Societatea ipocrită la grătar cu sos din propria mocirlă.

  Este foarte greu să găsești cea mai potrivită combinație de valori și fapte pentru a combina societatea cea mai ipocrită care ar putea exista vreodată. De fapt ea undeva poate există însă noi nu o vedem, sau nici nu vrem să o vedem.
Sa ne suflecam mânecile, tovarăși! Cum la prepararea unui pui mai întâi de toate îl prindem și-l decapităm, fix așa procedăm în cazul preparării unei  societăți. Luăm materia brută – omul, îi decapităm valorile general umane și mai apoi îi smulgem tradiția, cultura și istoria, ca și cum am peni o găină.  După ce am căpătat ingredientul principal al unei societăți ipocrite găsim și ingredientele secundare însă nu mai puțin importante pentru un rezultat cât mai pofticios  -  pământul,  politica și economia.  Ne apucăm de gătit… Luăm omul îl punem într-o căldare cu zoaie în care cu acuratețe adăugăm puțină credință, mai multă lene și încă și mai multă speranță, lăsăm omul să zace acolo în jur de un secol din când în când amestecând conținutul căldării pentru a nu permite apariția mucegaiului, căci noi nu pregătim cașcaval ci o societate…
Pentru a savura această mâncare numită societate ipocrită avem nevoie și de un sos picant, pe acesta îl gătim din mocirla cu care am murat omul mai bine de un secol. Trebuie să fim foarte atenți în ceea ce ține de ingredientele aleatorii ca nu cumva să putem ceva ce poate strica toată mâncarea. Să nu fim indiferenți și cu acuratețe să băgăm în felul nostru de mâncare și cât mai multă invidie pentru ai da un gust definitoriu arealului nostru.
După ce omul sa murat în zoaie la olaltă cu credință, lene și speranță îl scoatem și îl presurăm cu democrație, mai apoi îl aruncăm pe un grătar de la firma „Economie”  unde cu ajutorul cuțitului de la firma ”Politică„ atent feliem omul în așa fel ca nu cumva să obținem două felii identice. Ne străduim să feliem cât mai inegal omul pentru a obține anume ceea ce dorim. După ce scoatem masă de oameni inegali de la grătar îi punem pe o farfurie de la firma „Pământ” și turăm sosul din mocirlă deasupra.
Poftă bună!

4 decembrie 2013

Mii frig...

Îi frig – frigul mă apasă tot mai tare de fiecare dată când mă apropii de geam și arunc privirea pe banca pe care nu demult stăteam noi doi și ne-ncălzeam. Doar acum înțeleg de ce nu-mi era frig în acea seară tomnatică , pentru că tu erai lingă mine. Stăteai ascunsă în buzunarul meu de la cămașă, în partea stângă exact sub inimă și mă-ncălzeai. Am avut momente frumoase împreună, tu mereu îmi dădeai un sfat mă provocai la zâmbet și la gânduri pe care fără tine nu le-ași fi frământat vreodată. Simt frigul cum mă apasă, îmi smulge măduva oaselor și îmi transformă sângele într-o substanță neagră, vâscoasă și rece . Simt că fiecare mișcare o fac mai greu și tot mi-i mai frig. Locul unde ai stat tu nu demult acum s-a  transformat într-o bucată de gheață care mă face să simt frigul din vârful degetelor până în fundul ochilor care de mult nu mai sclipesc. Știu că m-am schimbat și interiorul meu este mai negru și mai pustiu decât nimicul, simt cum pereții sufletului meu sunt acoperiți cu un sloi de mucegai înghețat și mi-i greață că am ajuns să recunosc asta, mii frig.
Mii frig pentru că tu nu ești, de ce team aruncat… ?